Home
Am citit de curând un articol legat de industria relațiilor publice în Japonia, mai precis despre cum ea (industria) nu este încă dezvoltată, dar că înregistrează o creștere semnificativă în ultimii ani. Autorii (Toshiya Takata și Robert Magyar) făcuseră comparația cu cifrele industriei din Statele Unite ale Americii și arătau că relațiile publice japoneze însumează mai puțin de o zecime (în termeni de buget) față de cele americane. Trecând peste această comparație (a cărei relevanță este contestabilă, dat fiind că SUA este considerată de mulți patria mamă a relațiilor publice), este într-adevăr paradoxal ce se petrece prin Å¢ara Soarelui Răsare.
La urma urmelor, vorbim de o țară extrem de dezvoltată. A cărei rată de alfabetizare este de 99%. Care are o piață media impresionantă, cu 120 de cotidiene naționale și regionale și un tiraj de peste 70 de milioane de exemplare. Adică cea mai ridicată medie pe cap de locuitor din lume. Lăsând la o parte faptul că primele 3 ziare cu cea mai mare circulație din întreaga lume provin din Japonia. Cu un așa potențial mediatic și o așa rată de dezvoltare, relațiile publice ar avea unde să se dezvolte, dar sunt încă depășite de industria publicității.
Autorii încearcă să își explice problema prin atitudinea față de relațiile publice, modul cum sunt abordate ele și printr-o serie de particularități tipice mediului de afaceri japonez. Astfel, abordarea tradițională a relațiilor publice este in-house. Cel mai adesea, multe dintre activitățile specifice domeniului, cum ar fi relațiile cu investitorii, managementul de criză, comunicarea internă sau responsabilitatea socială corporativă, sunt abordate în cu totul alte departamente: juridic, financiar sau de resurse umane. Departamentul de PR se ocupă în principal doar de relațiile cu media. Autorii nu uită să menționeze de asemenea departajarea strictă specifică mediului japonez corporativ a responsabilităților fiecărui departament în parte (acest lucru împiedică formarea unei viziuni de ansamblu și a unei unități la nivel comunicațional).
Articolul nu atinge însă și alte puncte fierbinți, cu specific cultural, care împiedică dezvoltarea unei industrii serioase de relații publice sau care cel puțin impun o altă abordare a lor. Poate că, până la urmă, japonezii nu înțeleg relațiile publice așa cum le înțelegem noi.
Să luam, de exemplu, însăși ideea de relații publice ca atare. Așa cum spunea marele profesor James Grunig, menirea lor este să construiască relații și rețele sociale. Însă Japonia este, cu de la sine putere și prin simpla ei tradiție, un corp de rețele sociale. Ce-i drept, nu în sensul pe care îl cunoaștem noi. Sunt, mai degrabă, cercuri închise, rețele sociale paralele care însumate alcătuiesc societatea. În aceste condiții, o profesie care să construiască alte relații (când ele deja există) și alte rețele este … vazută ca inutilă?
Să vorbim și despre relațiile cu stakeholderii…Nici în comunicarea cu partenerii de afaceri și nici în comunicarea internă, Japonia nu pare să aibă nevoie de relații publice. În mediul corporativ japonez, majoritatea afacerilor au la bază relațiile personale și se desfășoară în cercuri închise (fiecare firmă are furnizorii ei, banca ei, clienții ei, partenerii ei…înțelegeti ce vreau să zic). Iar oamenii sunt angajați în principal pe viață, și între ei și companie există legături puternice de apartenență, încredere și loialitate.
Într-o cultură în care se pune accent pe relații personale și locul ocupat în ierarhie, unde grupul este mai important decât individul și echitatea mai importantă decat profitul, unde există încă un puternic simț al onoarei și o puternică dorință de menținere a armoniei, unde relațiile se bazează pe respect, onoare, încredere și loialitate, unde până și infractorii mai apar la televizor să-și ceară scuze când întrec măsura, relațiile publice par să nu își mai găsească utilitatea…Cel puțin nu în felul în care le vedem noi, occidentalii. Poate că rostul lor e să creeze relații între rețelele alea sociale paralele. Sau poate că sunt menite să crească gradul de transparență și mobilitatea socială. Sau poate… cine știe? Oricum, nu mai pot construi relații bazate pe încredere și respect între organizație și publicurile ei. Există deja.
Dacă ți-a plăcut subiectul, îți mai recomandăm:
- Ce sunt relațiile publice?
- PR acasă
- PR, Vrăjitoarea cea Rea
- Noutăți, noutăți! Hai de ia ziaru’!
- PR pentru PR?
Da..e ciudat: am studiat cultura japoneza si invat RP, dar nu m-am gandit pana acum cam cum or fi acolo relatile publice.
Cred ca ar fi interesant un studiu de caz complex pe RP din Tara Soarelui Rasare.
Oricum, si ei sunt tot mai influentati de Occident, incep sa se mai deschida putin la nivel social, asa ca banuiesc ca vor reusi sa evolueze destul de repede. Ar fi interesant daca s-ar crea o teorie a relatiilor publice japoneze, adaptate culturii…Dar deja merg prea departe.
Un articol care mi-a dat putin de gandit! Felicitari, Adina!