Home
Există situații în care o acțiune de PR apare nu ca rezultat al unei strategii bine pusă la punct, ci din necesitatea de a apăra o integritate pusă la îndoială. Un astfel de caz este ilustrat în documentarul „My kid could paint that”, care spune povestea copilului-minune Marla Olmstead. Tablourile ei abstracte au reușit să se vândă cu mii de dolari, după ce fetița de 4 ani a fost descoperită de proprietarul unei galerii, care i-a și expus lucrările, ajutând la mediatizarea lor. Oamenii adorau ideea unor creații inocente si, totuși, atât de mature prin ceea ce păreau sa exprime. Un copil care produce ceva la nivelul unui adult nu poate fi decât fascinant.
Însă, așa cum deja suntem obișnuiți, mass-media te poate iubi azi, dar mâine poate contribui la căderea ta în dizgrație. În acest caz, s-a întâmplat în momentul în care o știre apărută la televizor înfățișa un critic de artă care o desființa fără regret pe Marla, susținând că nimic din opera ei nu lăsa să se întrevadă genialitatea. Din copilul care uimea adulții cu creațiile sale, Marla a devenit unul obișnuit, care ar fi putut fi egalat de orice alt copil „normal”. Mai mult, cu timpul s-a ajuns la concluzia că fetița nici măcar nu este autorul lucrărilor abstracte atât de bine vândute, ci tatăl ei este cel care o îndeamnă și o ghidează în realizarea lucrărilor.
Ca să demonstreze că aceste acuzații nu sunt adevărate, părinții Marlei au decis să o filmeze în timp ce lucra, numai că fetița s-a dovedit a fi foarte reticentă față de camere și față de străini, astfel că materialele filmate nu au fost deloc relevante în susținerea cauzei familiei Olmstead. Ba chiar au fost incitate spiritele și mai mult când au fost incriminate șoaptele tatălui de pe caseta filmată, care îi oferea indicații Marlei despre ce culori să foloseasca și unde. Media susțineau că pictura filmată este una deloc deosebită, iar părinții că Marla este un copil deosebit, care nu poate crea atunci când este presată. În plus, toate picturile trebuie făcute, se pare, cu ajutorul tatălui, care îi aduce Marlei toate cele necesare.
Documentarul demostrează și cât poate fi de manevrabilă opinia publică: de la copilul ale cărui tablouri se ridicau la valori de zeci de mii de dolari, Marla a devenit un fals, un copil cu nimic mai special decât alții. Ce este trist e faptul că acest film demonstrează cât de influențați sunt oamenii de părerea celor din jur. „Abstract” înseamnă „deosebit” atunci când este catalogat de presă ca fiind așa, însă devine brusc „banal” când intră în oprobriul public. Se poate să fie vorba, așa cum sugerează un critic de artă ce apare în documentar, de faptul că oamenii nu știu cum să reacționeze când sunt puși în fața a ceva pentru care nu există tipare de clasificare. Arta clasică avea ca etalon realitatea, ceva bun era ceva cât mai realist, însă arta modernă te poate face să te simți incapabil de a o judeca. Care este valoare artei moderne dacă o poate realiza chiar și un copil? Care mai sunt standardele care te ajută să spui ce este artă și ce nu? Dacă nu înțelegi arta modernă, înseamnă că ești incapabil de a aprecia arta în general?
Amir Bar-Lev este cel care a realizat documentarul despre acest caz, în încercarea de a descoperi cine era adevăratul realizator al operelor de artă, Marla sau tatăl ei? Fusese fetița exploatată în scopuri mercantile? Însă realizatorul nu reușește să strângă dovezi în sprijinul părinților, nu surprinde nici o pictură efectuată integral în fața camerelor, iar părinții susțin în continuare că fata lor creează în mod natural, fără presiuni, doar atunci când simte asta. Singurul proces de realizare a unei picturi, surprins de părinți cu camera ascunsă, nu convinge pe nimeni de asemănarea dintre acea creație și cele atârnate în galerii.
Această acțiune a părinților este una, teoretic, spontană, menită să șteargă rușinea pentru familia Olmstead. PR sau nu (până la urmă, părinții au fost acuzați că au promovat arta nelegitimă a fiicei lor doar pentru bani, deci de ce nu am putea vorbi despre niște oameni foarte calculați, care știu cum să facă ceva să devină interesant pentru media), cert este că nimic concludent nu reiese din aceste încercări de reabilitare, iar documentarul este evaziv în a da verdicte.
Dacă ți-a plăcut subiectul, îți mai recomandăm:
- O idee bună poate apărea când te aștepți mai puțin
- Să ne jucăm cu păpușile
- Break a leg
- Gândește cu capul tău! – One World Romania (18 ”“ 23 martie)
- Un ziar, un jurnalist, un principiu
