Home
Au trecut mai mult de două luni de când pe holurile facultății se plimba agitată o domnișoară reprezentant ING, ce ne îndemna să ne facem un card de student. Glasul ei era cu atât mai plăcută auzului, cu cât pe lângă beneficiile arhicunoscute ale unui card de student, domnișoara mai prezenta și super oferta prin care cei care își făceau cardul până la sfârșitul lunii (noiembrie), aveau șansa să câștige un laptop și primeau automat pe card 30 RON. Păi cum ai putea să refuzi așa ceva?
Acum sincer, că ești student sărac sau nu, de ce să refuzi 30 RON gratis, când tot ce trebuie să faci este să completezi un formular și să-ți ridici cardul?
Așa că dacă tot nu era coadă, s-a băgat și subsemnata în seamă. Am primit formularul, l-am completat citeț, i-am dat și buletinul ca să facă o copie, am tras și-o semnătură și la final zâmbeam amândouă satisfăcute. Mi-a spus că o să fiu sunată zilele astea (adică alea) ca să mă anunțe că e gata cardul și că mă pot duce să-l ridic.
Zilele treceau”¦ și tot treceau”¦ și tot treceau”¦ până s-au făcut săptămâni. Două și jumătate mai exact. Așa că, având gândul desigur la cei 30 RON, am trimis un mail în care am solicitat un răspuns cu privire la stadiul în care se află cardul meu. A doua zi, surpriză!, am primit un telefon de la o domnișoară. ”Alo, doamna Oana Brătilă? Sunt x-uleasca de la ING. Ați trimis un mail cu privire la un card de student. Vroiam să vă spunem că este gata și că îl puteți ridica de la sediul din Pantelimon.”. Na, chit că eram pe banii lor, ce să mă mai apuc să le spun că ori a fost telepatie și am anticipat momentul apariției cardului, ori uitaseră ei să sune”¦am zis mulțumesc frumos și am închis.
Nu am apucat să ajung în seara aia la sediu, dar următoarea zi eram prezentă, parfumată și pieptănată, pregătită pentru ceremonialul primirii cardului. De-ar fi fost totul atât de simplu”¦
Am ajuns, am fost invitată să mă așez pe un scaun, am spus de ce am venit și domnișoara de la birou începe să cerceteze pe un computer.
- ”Nu a venit nici un card aici pe numele dumneavoastră.”
(„WHAAAAAT? :O”)
- ”Păi știți, m-au sunat ieri ca să-mi spună să vin să-l ridic de aici.”
- ”Nu, nu aveți nici un card la noi.”
- ””¦”)
- ”Oricum, văd că figurați că aveți un card ContROL, deci oricum nu puteați să vă mai faceți și unul de student.”
(„WHAAAAAT? :O” x 2)
- ””¦” ”Ok, păi atunci de ce am mai fost sunată și anunțată să vin să ridic cardul de aici??”
- ”Nu știu, dar vă zic sigur că nu vă mai puteați face altul. Dacă știți să-mi spuneți numele persoanei care v-a sunat.”
- ”X-uleasca. Dar oricum, eu vreau să-mi fac card. Cum procedăm?”
- ”Păi îl anulăm pe celălalt, apoi completați formularul pentru cardul de student, vă facem o copie la buletin, și vă vine zilele aceastea pin-ul, apoi puteți să veniți să ridicați cardul de la noi.”
(”zilele astea”, da”¦)
I-am explicat domnișoarei că situația nu este ok și că să ia legătura cu colegele dumneaei, după care, cu un entuziasm de nedescris, m-am apucat de completat formulare”¦
Zilele treceau”¦ trei mai exact, și a venit pin-ul. Următoarea zi, prezentă din nou la sediu, de data aceasta, mai puțin parfumată și mai mult bosumflată (pin-ul nou nu mai era așa ușor de reținut).
”Bună ziua, am venit să ridic cardul de student. Oana Brătilă mă numesc.”
Ia un teanc de carduri, se uită printre ele, nu scoate nimic. Se mai uită o dată, nu scoate nimic.
(””¦” :|)
„Nu e aici.”
(„”¦”)
„Stați să vorbesc cu colega de lângă, că ea se ocupă cu cardurile.”
(„”¦”)
Mă trimite în biroul de lângă, unde într-adevăr, mai era un teanc de carduri, calde, proaspăt venite. Îmi spun din nou numele și aștept. Ia teancul de carduri, se uită printre ele, nu scoate nimic.
(„”¦”)
”Dar să știți că nu e nici un card de student aici.”
”Păi ce să vă mai spun”¦ eu pentru student am depus, de două ori”¦”
Se mai uită o dată și văd că scoate un card, se uită dubios la el și mă anunță, în timp ce ridică receportul telefonului care suna, că acel card este pe numele meu, dar că nu este de student.
Nu mai aveam nici puterea să mă enervez. Începusem să râd nervos, dar totuși discret, ca să nu deranjez convorbirea telefonică. Între timp vine și colega de alături, vede cardul pe masă și se uită la mine fericită că uite acesta e cardul. NOT.
Dar hai să nu vă mai țin în suspans, noroc că a trecut pe acolo domnișoara de la primul birou și i-a adus aminte colegei că se terminase plasticul pentru cardurile de student (roz și cu un imprimeu dubios) și că deși acesta arată ca unul normal, în realitate oferă aceleași beneficii. Altminteri, cine știe, mă mai punea și tipa asta să anulăm și să scriem iar la formulare”¦
O să închei aici povestirea, pentru că deja sunt două pagini și nu vreau să vă obosesc. Nu vă mai spun și partea în care trecuse o lună jumătate de când primisem cardul și încă nu aveam cei 30 RON pe el. Nu, nu am câștigat nici laptop :P.
Îmi pare rău că o companie bancară, așa cum este ING, își permite să nu o ducă bine când vine vorba de comunicarea internă. Imaginea unei organizații este transmisă prin fiecare părticică a ei, nu numai prin produse și oferte. Angajații sunt o părticică extrem de importantă. Ok, tot respectul pentru faptul că vorbesc și se poartă frumos, că nu ți-e lehamite să discuți cu ei, dar dacă nu sunt bine informați, dacă între ei comunicarea nu este realizată cum trebuie, tot degeaba. Atributul esențial al unei companii bancare este ÎNCREDEREA. Ori după o experiență ca cea pe care am avut-o eu cu cardul de student, câtă încredere să mai am în angajați? Iar angajații, repet, sunt purtători de imagine ai companiei.
Soluția de azi ”“ atenție mai mare asupra comunicării interne; este la fel de importantă ca cea cu publicurile exterioare organizației.
Dacă ți-a plăcut subiectul, îți mai recomandăm:
Da, foarte dragut. Si eu mi-am facut card, numai ca atunci cand m-am dus sa-l ridic un domnisor amabil m-a invitat sa iau loc in biroul alaturat (mentionez ca mai era doar un client in sucursala, inafara de mine) si timp de 20 de minute am privit tavanul si am studiat toate ofertele lor disponibile pe un panou. Si dupa ce am terminat lectura am hotarat sa plec, fara sa mai zic ceva. Mai apoi am fost contactata de o domnisoara sa vin iar sa-mi ridic cardul si i-am zis ca am sa vin si ca sper sa nu mai astept. Nu m-am dus, dar ma indoiesc ca ei m-au asteptat cu nerabdare. Am primit mai apoi un alt telefon in care imi spuneau ca acea convorbire va fi inregistrata si ma anuntau ca a fost emis cardul si este in functiune. Nu stiu cine-l foloseste insa….probabil ca la sfarsitul anului va trebui sa platesc taxa de intretinere a cardului sau cum se cheama acea taxa.
This is Romania, my country!!! Bei imi e dor de faze d’astea…angajatii japonezi nu sunt deloc asa haiosi, nu te pun sa faci “plimbari” fara motiv la mama naibii si unde mai pui ca cardurile de la banca iti vin acasa (ca daca tot ti-au cerut adresa!!), iar daca se intampla sa nu fii acasa in momentul ala poti sa suni dupa aia sa ti-l aduca( eu am primit vizita mesagerului la 10 noaptea pentru ca eram foarte ocupata si mi-au zis ceva de genul “poate aveti nevoie de el…va deranjez daca vi-l aduc in seara asta?”) eee..cum sa nu ti-l faca dor de casa?