Să stăm astăzi la povești

Astăzi mă plâng și îmi descarc nervii, legat de un subiect care nu are așa o legătură prea mare cu PR-ul, dar care pe mine mă scoate din sărite. Destul de des din păcate.

Este vorba de traducerile îngrozitoare/groaznice/oribile sau orice alt atribut detestabil mi-ar putea veni în minte la ora asta. Traducerile cărților, mai precis, din limbi străine în limba română. Da, înțeleg, nu-i ușor să treci ideile dintr-o limbă în alta pentru că fiecare are particularitățile ei și așa mai departe. Da, înțeleg să fie o problemă extrem de gravă atunci când traduci poeți, de exemplu, nu că romanele n-ar pune probleme (pentru că știm cu toții că fiecare autor are stilul lui foarte greu de reprodus într-o altă limbă și că oricum, orice ai face, tot în limba originală e cel mai bine să citești cartea). Dar există un mare „DAR”, mare cât roata carului. Și el sună cam așa: dar de ce nu ne străduim măcar să facem traducerea să sune mai bine?

Și sub ochi îmi stă exemplul care a adus la suprafață aceste mai vechi „stresuri”: „Povești și legende japoneze”, o carte publicată de editura Allfa în 2001. Nu contează circumstanțele care m-au adus în postura să-mi arunc ochii prin ea, pentru că ce mi-a fost dat să îndur (până la pagina 109, după care am cedat nervos) depășește limitele imaginației. În sensul rău, evident.

Să luăm de exemplu povestea populară „Băiatul din piersică”. Încă din primul paragraf logica se dă de-a dura, iar neologismele se iau de mână cu arhaismele, într-o îmbrățișare frățească (căci trebuie să avem pace și bună înțelegere într-al nostru vocabular, păi nu?). „Pe un râu care curgea printr-o provincie muntoasă din Japonia trăia un tăietor de lemne împreună cu nevasta lui”. Întrebările logice: cine trăia? Un tăietor de lemne. Unde trăia? Pe un râu. Poate e un fel mai metaforic de a le da de înțeles copiilor (posibili cititori ai cărții) că omul nostru trăia într-o casă de pe malul râului. Sau poate nu. Mai departe, frazele continuă să-mi zgârie urechile ”“ „în ciuda sărăciei, păstrau întotdeauna câte ceva din hrana lor puțină, pentru tinerii înfometați care treceau zilnic să le dea binețe”. Dacă 90% din frază oricum sună așa de modern, de ce s-a mai obosit traducătorul să se lege de expresia „a da binețe”, când putea foarte bine să scrie un „să-i salute” și cu asta poate nu ne mai durea capul așa de tare.

Și dezastrul continuă. Momotaro (băiatul care apare dintr-o piersică găsită în râu de bătrâna nevastă a tăietorului de lemne) crește și, ca băiat mare ce se găsește el acum, „le ceru părinților să-l asculte într-o chestiune de maximă importanță”. După ce „se înclină adânc în fața lor cu respect filial”, Momotaro le spune bătrânilor că vrea să plece în lume „pentru a curma fărădelegile și a instaura binele acolo unde, acum domnește râul” (pe scurt, niște căpcăuni răi care trebuie înfrânți). După toate despărțirile, Momotaro pleacă la drum. Vreți să știți cum pleacă el la drum? „Plin de exuberanță”.

Apar, ca în orice basm, și adjuvanții, însoțitorii eroului nostru. Primul dintre ei, Marele Câine Însemnat. Întâlnirea dintre el și Momotaro nu decurge așa cum ar trebui la început: câinele încearcă să-l înspăimânte, dar „Momotaro, în loc să înghețe de frică, pufni în râs văzându-i mutra comică.” Câinele e băiat bine crescut ”“ „cu coada între picioare, luând distanța cuvenită, răspunse pe un ton conciliant”. Momotaro îl iartă și „binevoitor îi împărtăși planul său de a-i extermina pe căpcăuni”. O pagină mai încolo, o altă revelație: îmi e dat să aflu masculinul cuvântului maimuță. Cum, nu-l știați? E maimuț, desigur. „Dar Marele Maimuț al Muntelui rămase calm privindu-l fix pe Momotaro. Acestuia îi plăcuse individul de la bun început, așa că hotărârea lui era deja luată.”

Nu vă mai plictisesc cu grozăvia, oricum se termină cu bine. Mă gândesc însă, oare cum ar fi fost dacă, să zicem, pe Petre Ispirescu l-ar fi prins geniul creației într-o zi bună și, în loc să se mulțumească să culeagă basmele, le-ar fi și reformulat? Doar așa, ca să sune mai bine. De exemplu, „și Făt Frumos constată cu stupoare că jăraticul este un nutriment excelent pentru calul său fermecat”. Sentimentul este același și pentru aceste biete povești japoneze masacrate.

Conform înțelegerii, ar trebui să propun soluții pentru problemă. Of, păi ce soluții să propun? Traducători mai buni? Bani mai mulți pentru traduceri, ca să atragă traducători mai buni? Un pitch de traduceri? Brief-ul să fie o pagină din romanul de tradus și cel care traduce cel mai bine să câștige? Sau măcar ceva mai mult interes din partea editurilor?

Credit foto