HomeSe făcea că era decembrie, se apropia Crăciunul și am dus-o pe mama la un concert Ștefan Hrușcă, la Sala Palatului, ca să ne mai încălzim sufletul cu niște colinde. Ce mi-a fost dat să văd când m-am așezat pe scaun și a început spectacolul nu credeam că am să văd vreodată, cu un bilet de un milion de lei vechi.
Da, într-adevăr, este un cap. Mai exact, capul celui care stătea pe rândul din fața mea. Cam asta era tot ce puteam să văd stând liniștită pe scaunul meu. ”Norocul” a făcut să am scaun pe ultimul rând din minunatul sector A și în spate să nu mai fie alți oameni, drept pentru care am putut sta în picioare. Vă dați seama ce plăcere pe capul meu. Alții însă, de pe același rând, nu au mai fost la fel de norocoși. Pe capul lor nu stătea plăcerea, ci niște aparatură de sunet. Îmi pare rău că nu am avut aparatul foto la mine și calitatea imaginilor lasă de dorit”¦ Oamenii nu puteau să stea nici in picioare, că îi înghiontea aparatura în spate”¦
Și de parcă nu ar fi fost de ajuns, dragii de ei, cei responsabili cu ”aparatura” au vorbit/râs și înjurat pe tot parcursul spectacolului, ignorând toate privirile mele pline de subînțeles.
Eh, la urma urmei aveam bilet ”doar” în sectorul A, probabil că trebuia să îmi iau la zona VIP ca sa pot să mă bucur cu adevărat de spectacol.
Nu sunt arhitect, nici cu domeniul construcțiilor nu am tangențe, dar mi-e greu sa înțeleg de ce au proiectat sala în acel mod pe zona de mijloc și nu au făcut-o asemeni marginilor, în pantă. În imaginea de mai jos se observă cei cu bilete mai ieftine, care, ce-i drept, nu stau central, dar nici nu au un cap în față și o aparatură în spate. Mă întreb cine s-a bucurat mai mult de spectacol.
Și proiectarea sălii nu e singura problemă. Nici aparatura care stă în capul celor de pe ultimul rând (ultimul rând al sectorului A, care însemna cam rândul 28 parcă), pentru că nici cei cu locuri mai în față nu au fost scutiți de ”surprize”. S-au trezit cu reflectoare și echipă de filmat direct în câmpul vizual”¦ că doar e mai important să filmăm spectacolul, decât să ne respectăm clienții.
Ok, să nu lăsăm oamenii înalți să intre la spectacol nu putem. Nici pe cei cu capul mare. Să dăm bilete pe rânduri în funcție de înălțime, iarăși nu putem. Să se reconstruiască sala, mi-e greu să cred”¦ Hai măcar să nu mai dăm bilete în locuri unde știi că sunt puse diverse aparate, reflectoare și mai știu eu ce. Hai măcar să dăm la un preț corect”¦ pentru că nu cred că sunt singura care făcuse un efort să ia bilet de un milion și mă așteptam să primesc ceva pe măsura efortului. Hai să ne respectăm clienții chiar dacă deținem monopolul pe o anumită zona și nu prea au de ales dacă vor să vadă anumite spectacole. Hai”¦
Dacă ți-a plăcut subiectul, îți mai recomandăm:
- roblogfest în miez de noapte
- Crăciun fericiiit! Ah, e de-abia 18 noiembrie?
- Mâine-i zi de sărbătoare!
draga Oana…
pe vremea cand sala aceasta minunata era construita, arhitectii nu stiau decat ca aici vor avea loc congrese:P. in epoca predecembrista, nu conta atat de mult unde stai – vizualul era oricum sublimat. iti amintesti? intr-o lume a programului tv de 3 ore, Radioul era rege.
acum, cand Sting si Hrusca au impartit aceeasi scena, vitala n-ar fi repararea Salii Palatului, ci construirea unei noi cladiri, mai potrivite standardului de an 2009.
cat despre respectul fata de client, iti pot povesti o intamplare petrecuta anul trecut la un concert: intamplator, am fost jurnalist acreditat la concertul DePhazz. normal si civilizat este ca, atata timp cat ai acreditat jurnalisti a concertul tau cu scopuri de promovare, sa le asiguri pozitii bune pentru a urmari spectacolul. eu am stat in picioare, ca si restul jurnalistilor: din respect fata de client, organizatorul… vanduse tot, inclusiv locurile rezervate presei.