Salvarea vine odată cu “Trenul vieții”

Sursa foto

În luna iulie a anului 1941, un shtetl de evrei din centrul Europei se lasă convins de ideea nebunului satului de a organiza o auto-deportare până în Palestina, prin Rusia, pentru a scăpa de iminenta sosire a naziștilor. Ei își părăsesc satul sub identități diferite de cele cu care au trăit până atunci: unii devin naziștii care îi deportează pe ceilalți într-un tren menit să îi ducă în Å¢ara Sfântă. Achiziționează un tren, își croiesc uniforme, fac rost de acte false, învață să vorbească limba germană fără accent.

Pe drum, se întâlnesc cu adevărații germani, de care reușesc să treacă nedescoperiți, dar și cu o comunitate de țigani, cărora le permit să urce în trenul lor, în căutarea mântuirii. Totodată, fapte amuzante se petrec în vagoane: oamenii formează un partid de comuniști și intră într-o dispută ideologică cu „naziștii”. Totul se rezolvă când își dau seama că tot ceea ce contează e să ajungă împreună acolo unde și-au dorit.

Faptul că rolurile ce li s-au atribuit nu mai pot fi diferențiate de adevăratul lor statut creează situații comice, însă ideea care reiese din film este cea a posibilității unei conviețuiri armonioase între popoare. Absurditatea războiului este ironizată prin toleranța de care dau dovadă personajele, prin obstinația cu care resping răul ce li s-ar putea întâmpla și prin încercările duse la extrem de a scăpa de o moarte fără sens.

Comedia devine tragedie în ochii privitorului, care știe ce a însemnat de fapt Holocaustul, și speră că eroii filmului vor reuși. Însă finalul, care transformă totul într-o formidabilă alternativă la adevărul istoriei, este un șoc. Așa cum șocantă este și diferența dintre societatea din acest „tren al vieții” și societatea care a permis înfăptuirea Holocaustului. Trecerea de la fantezie la realitate se face în aceste ultime secunde în care totul ni se dezvăluie ca o fabulație a „nebunului”, secunde care cristalizează întregul sens al filmului.

Încercarea de a schimba viitorul ce se întrevede îi determină pe evrei să apeleze la o soluție care transfigurează imaginea obișnuită a universului în care trăiau: pentru că nu pot lupta cu naziștii de la egal la egal, ei devin naziști, pentru a fi făptuitorii propriei salvări.

Ideea este respinsă inițial, pentru că transformarea în naziști nu concordă cu imaginile pe care această comunitate le are despre lume. Principalul argument este acela că Dumnezeu ar considera un păcat ca evreii să se prefacă a fi tocmai oamenii care doresc să le facă rău credincioșilor săi. Dar conștientizarea că propunerea „nebunului” reprezintă o soluție de salvare îi determină pe agenții decizionali ai comunității să își înfrângă reținerile cauzate de concepția lor despre starea firească a lumii și să accepte reconfigurarea universului în care trăiesc, atâta timp cât aceasta se desfășoară până în momentul salvării. De aici până la acceptul întregii comunități nu mai este mult, influența elitelor fiind una hotărâtoare asupra cursului vieții oamenilor obișnuiți.

„Consiliul Înțelepților” compară misiunea „actorilor” ce îi vor întruchipa pe nemți cu cea lui Moise, de a duce israeliții la loc sigur, în Palestina. Iată cum se manifestă fenomenul manipulării prin compararea unei acțiuni ce se dorește a fi realizată cu una ce deja are rol de simbol în cultura evreilor, conferindu-i astfel primei legitimitate.

În momentul în care fiul rabinului merge să ceară ajutorul unui văr pentru procurarea de acte false, este introdusă o nouă dimensiune ideologică în film: Yossele devine comunist. Ideea că toți oamenii ar trebui să fie egali și lumea întreagă va fi o țară unită se mulează perfect pe nevoia de a înțelege de ce sunt „vânați” de germani, de ce există discrepanțe de putere între popoare sau de unde apare dorința de persecuție în virtutea superiorității.

Dar consătenii nu își asumă cu ușurință aceste noi valori. Când aud că se dorește crearea „omului nou”, ei întreabă ce se va întâmpla cu cel vechi și până la ce vârstă poți fi considerat om nou. Iată cum introducerea brutală a unor idei inovatoare într-o comunitate izolată nu poate fi una de succes, pentru că oamenii operează cu credințe și opinii formate în timp, iar mentalitățile lor sunt greu de zdruncinat. Eticheta de proletari nu poate fi asimilată instantaneu.

Însă, mai departe, comportamentul specific unui public se manifestă. Pe parcursul călătoriei cu trenul ei se lasă convinși de vorbele lui Yossi și sunt dispuși să devină comuniști. Se protestează, la un moment dat, referitor la diferențele dintre tratamentul celor aleși să joace roluri de deportați față de cei ce îi portretizează pe naziști, noii comuniști susținând că au dreptul să doarmă toți în vagoanele mai bine dotate. Existența unui ideal comun îi face pe oameni să adere cu ușurință la valori pe care, cu puțin timp înainte, nu le cunoșteau suficient. Argumentul conform căruia „nu e nazist cine vrea, ci doar cine merită” (care se referă la faptul că „deportații” fuseseră aleși după criteriul pronunției mai puțin bune a cuvintelor germane) nu face decât să încingă spiritele. Mai mult, chiar se formează un partid de sovietici și se organizează alegeri.

O situație amuzantă se creează în momentul în care evreica Esther îl anunță pe tatăl ei că s-a îndrăgostit de Sami, fiul lui Mordechai, negustorul satului. Numai că acest Mordechai preluase funcția de comandant al trenului și de lider al convoiului, iar tatăl lui Esther nu mai face distincția între realitate și situația fabricată, afirmând că niciodată nu și-ar lăsa fiica să se căsătorească cu fiul unui nazist. Iar când, lângă ei, Yossele îl laudă pe Sami pentru calitățile lui de proletar, dilema se adâncește și mai mult: „Nu numai că e nazist, dar mai e și comunist pe deasupra!”

O altă asociere a acestor doi termeni se face când trenul este oprit de niște adevărați naziști pentru control, iar Mordechai motivează lipsa trenului de pe lista de transporturi prin faptul că este vorba de unul special, care are la bord evrei comuniști, „de două ori mai periculoși”.

Lupta împotriva unui dușman comun îi apropie pe evrei de un grup de țigani pe care îi întâlnesc pe drum, oameni ce jucau același joc al „naziștilor” și „deportaților”. Cele două grupuri își continuă drumul împreună, în trenul evreilor, iar Esther îi declară tatălui că a renunțat la Sami și s-a îndrăgostit de unul din țigani. Numai că tatăl susține, de data aceasta, că preferă „nazistul”.

În final, evreii și țiganii ajung împreună la granița cu Rusia și sunt salvați. Schlomo (nebunul care fusese mereu îndrăgostit de Esther) povestește cum evreii ajung în India, țiganii în Palestina, mecanicul trenului în China, iar Esther în America. Însă realitatea are mai multe fațete.

Sintagma „train de vie” este rostită de protagonist ca o concluzie amară a ceea ce putea să fie un alt curs al istoriei, o altă viață pentru un popor căruia i-au fost evidențiate pe parcursul întregului film frumusețea obiceiurilor, strânsele legături familiale, umorul fin și, mai ales, perseverența lor.

Filmul este o parodie a realității care reușește ceva greu de realizat: face ca adevărul să apară mult mai pregnant în ochii noștri. Este o imagine a Holocaustului nu atroce, crudă, nu așa cum ne-am fi așteptat, ci una în care realismul lipsește numai pentru a ne lua prin surprindere la final.

Tocmai lipsa aparentă de realism poate genera anumite probleme ale receptării: nu este inuman să oferim o imagine comică a unor oameni care au suferit în mod inimaginabil în al doilea Război Mondial? Imaginea noastră despre realitate este „trădată” numai pentru a evidenția nonsensul ce a determinat faptele din acea perioadă. Filmul nu este o imagine a ceea ce a fost, ci a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Da, este o comedie, dar impresia cu care rămâi la sfârșit nu este nicidecum a unei comedii, ci a unei provocări la o analiză mai amplă a faptelor: trenul vieții este un simbol al nedreptății, nu al mântuirii.

Există un alt film, mai celebru, „La vitta e bella” al lui Benigni, care privește Holocaustul tot din perspectiva unei comedii, unei încercări de eludare a adevărului, însă finalul „Trenului vieții” îl face mult mai profund, pentru că se constituie într-o viziune de perspectivă care schimbă întregul curs al acțiunii urmat până în acel moment. Drastica trecere de la reușita eliberării la evidența amăgirii sintetizează deliberatul paralelism între realitate și fantezie. Practic, filmul reușește să adauge o nouă dimensiune adevărului.