In Hollywood, everybody can hear you scream

 

 

 

 

 

 

Dacă vă era dor de Robert de Niro, într-un rol plin de farmec, atunci “What just happened?” e pentru voi. Dar, mai mult decât atât, Ben, rolul jucat de catre de Niro, m-a făcut sa-mi dau seama că PR-iștii și producătorii de la Hollywood au multe în comun.

Deși domeniul PR-ului pentru personalități nu are prea mare vizibilitate în România, în SUA și în alte țări dominate de “popular culture” sau “media culture” această arie de consultanță este o practică încetățenită. Astfel, de-a lungul întregului film îl putem urmări pe Ben cum se zbate să împace aspectele vieții sale. Ca producător, el este responsabil de reconcilierea viziunii artistice a regizorului cu cerințele publicului, de convingerea actorilor să accepte schimbările impuse de scenariu, de garantarea succesului unui proiect și de toate nuanțele pe care le impun aceste relații. În același timp, viața personală, oricât de mult s-ar amesteca în cea profesională, trebuie lăsată la o parte, pentru a afișa un comportament obiectiv.

În mod similar, în practica de  PR, trebuie aduse la un numitor comun perspectivele managementului, ale acționariatului, ale angajaților, ale publicurilor alcătuite din consumatori, ale societății civile și ale organelor legislative. Deseori, ecuația poate cuprinde chiar mai multți factori. Indiferent de aceste condiționări, negocierile au loc în termeni tranșanți, ca în orice altă afacere, și nu țin cont de aspecte emoționale.

Publicul este cel care deține puterea (“the upper hand”, așa cum spun americanii), cel care determină soarta unui film încă dinainte ca acesta să apară. Dacă așteptările sale nu sunt întâmpinate sau chiar depășite, pelicula va fi sancționată vehement. La fel se întâmplă și în PR: publicul nu mai e de multă vreme unul pasiv, ci, dimpotrivă, este extrem de conștient de abilitatea sa de a influența mersul lucrurilor și profită din plin de această posibilitate. Membrii acestui public nu sunt dipuși să facă nicio concesiune și tind să se asocieze tot mai des în grupuri de presiune sau în organizații non-profit, mărindu-și șansele de a contribui la elaborarea politicilor publice, de natură să afecteze afacerile la nivel de industrie.

Se poate întâmpla ca un proiect să depindă chiar de o singură persoană, al cărei accept să fie vital pentru desfășurarea acestuia. Fie că e un actor, ca în film, fie că e CEO-ul, un manager sau responsabilul de gestiunea resurselor financiare, acelui individ trebuie cunoscut și re-cunoscut, pentru a-l coopta în demersul inițiat. PR-iștii se află, de multe ori, în imposibilitatea de a pune în aplicare un program de comunicare, fiindcă membrii consiliului de conducere nu înțeleg utilitatea acestuia. Deși această perspectivă asupra relațiilor publice a început să se schimbe, PR-istul trebuie să își regleze tot timpul cu finețe discursul pentru a putea deschide și menține deschis canalul de comunicare.

Practicianul de relații publice trebuie să fie, în esență, un negociator abil, atent la detalii și la nuanțe, capabil să intuiască personalități și să formuleze abordări potrivite, întotdeauna prezent când și unde trebuie. Dincolo de dimensiunea profesională, substratul fundamental al unui bun PR-ist trebuie să fie acela de expert în comunicarea interpersonală. E drept că se poate întâmpla ca, în ciuda eforturilor, toată arhitectura planului să fie compromisă din cauza orgoliului – artistic sau nu – al unui individ, dar tonul optimist trebuie păstrat cu orice preț.

La fel ca industria cinematografică, lumea relațiilor publice este un domeniu în care fiecare pas, fiecare gest, fiecare cuvânt este cântărit cu grijă, iar orice greșeală este aspru pedepsită. Poate în România nu se observă încă această realitate, însă va începe în curând să se resimtă.

Putem conchide afirmând că: not only in Hollywood can everybody hear you scream, but in PR too.

PS: “Admit nothing” nu e o strategie sănătoasă, iar un PR-ist trebuie să știe întotdeauna “what just happened”, fiindcă “it was meant to be”, după cum era prevăzut în calendar. :)

Sursa foto.