Home
Se numește: Monica JITARIUC
În momentul de față lucrează la: FRIENDS Advertising
În calitate de: Senior PR Coordinator
Blog personal: www.lostandfounddesk.blogspot.com
Blog de agenție: www.artaprecizie.blogspot.com
S-a născut în orașul: Sighișoara
A absolvit: SNSPA – Comunicare & Relații Publice
Înainte, a mai lucrat și ca: Are o experiență de peste 8 ani în comunicare, cu specializări pe: comunicare internă (Dacia, Renault, Nissan), Marketing și PR (Marketing Director aproape 4 ani la Automotive Trading Services, importator Citroën), ATL (Account Manager la Ogilvy & Mather), PR (Ministerul Apărării Naționale).
Cartea pe care ar mai citi-o de 10 ori este: am să zic 3, ca să nu zic 10: „Momo” de Michael Ende sau – „O experiență personală” Kenzaburo Oe și „Tocaia Grande” de Jorge Amado.
Și filmul pe care l-ar mai vedea tot de atâtea ori: zic tot 3, ca să nu zic 10 – „Paris, Texas”, „The Cave Of Yellow Dog”, „Big Fish”.
Din toate atribuțiile unui PR-ist cel mai mult îi place: Să indentifice sâmburele de știre și de poveste acolo unde alții nu îl pot identifica.
Și îi cam displac: lucrurile făcute în grabă.
Consideră că cea mai importantă calitate a unui bun PR-ist este: bunul simț.
Și că acestui bun PR-ist nu trebuie să îi lipsească: Știința de a scrie și a citi corect, flerul, prestanța și cultura generală (mai multe despre ultimul punct: http://lostandfounddesk.blogspot.com/2008/08/despre-cultura-generala-la-oamenii-de.html)
Bloggerii se plâng de faptul că PR-iștii nu îi abordează într-un mod personalizat, ci recurg la clișee de comunicare. Din experiența dumneavoastră, puteți spune că această nemulțumire este întemeiată? Ce soluție credeți că poate fi aplicată?
Cred că relația blogger – om de PR este foarte similară ca principii cu cea dintre jurnalist și om de PR. Nu poți să încerci „să vinzi” un supersubiect despre vinuri unui jurnalist care scrie despre îngrijirea bebelușilor. E de bază. De asemenea, atunci când abordezi un jurnalist este foarte important ca tu, om de PR, să știi istoricul editorial al respectivului pentru a putea intra într-o conversație relevantă cu el. La bloggeri este la fel. Dacă un blogger scrie despre tehnologie, ar fi bine sa îl scutești de mailuri despre ultimul produs cosmetic lansat de clientul tău.
Așadar, profesionalismul tradus în interes real, cercetare, empatie, selecție responsabilă a targetului, abordare personalizată este unul dintre factorii care i-ar putea ajuta și pe oamenii de PR, dar și pe bloggeri.
Mai mult, orice om de relații publice trebuie să trateze bloggeri pe măsura statutului pe care aceștia îl au: influențatori, modele în comunităților lor. Așadar, factori cheie.
În societățile occidentale publicurile știu să-și exploateze dreptul de a participa la elaborarea „public policy” prin intermediul organizațiilor non-profit și nu numai. Credeți că publicurile românești încep să fie conștiente de această posibilitate, sau tind să se preocupe doar de acele „issues” care le privesc în mod individual?
Este o întrebare dificilă, pentru că raspunsul și-l găsește doar în feeling-ul meu personal, neîntemeiat pe studii sau pe cifre, din păcate. Cred că românii încep să devină mai responsabili social, să se alăture unor cauze care îi privesc (ca să fac o selecție extrem de rapidă, menționez doar proiecte on-line mici, care au câștigat însă multă susținere, precum multumeste.ro sau eunublochezintersectia.ro). E firesc ca oamenii să se asocieze unor cauze în care cred și care îi privesc cumva. Din păcate, nu acestea sunt temele mari, la care faci tu referire. Dar e un prim pas. Dinspre individual spre colectiv, dinspre responsabilitatea „de cetățean” către „responsabilitatea socială” este, însă, un drum lung.
În România, dezbaterea publică nu este încă foarte bine gestionată, neexistând niște mecanisme reale de lansare pentru temele de discuție și nici (cred eu, și sper să mă înșel) o dorință autentică, din partea celor care ar trebui sa ințieze aceste dezbateri, de a afla răspunsuri reale și constructive, de a monitoriza discuțiile și a utiliza concluziile desprinse din ele. Desigur, ne lipsește și exercitiul intervenției relevante în spațiul public. Poate acum, după 20 de ani, o să începem încet-încet…
Sursa foto. Monica Jitariuc.
