CSR vs. ECO

Pe Dragoș Bucurenci l-am văzut (și ascultat) la Zilele Biz de anul trecut. Auzisem de Mai Mult Verde și de ceea ce fac ei – mai mult decât plantare de copaci, își propun să educe românii în ceea ce ține de cultura voluntariatului -, însă contextul discursului era legat de criza financiară, prilej cu care Bucurenci le recomanda companiilor să nu renunțe la bugetele de CSR. Filozofia lor („nu e rușine să ceri, ci să nu primești” ”“ inspirată din Filantropica) trebuia tradusă în „nu e rușine nici să dai mai puțin”. A reușit să explice de ce înseamnă atât de mult pentru reputația unei companii cât de multă încredere au consumatorii în ea – de unde și dublul sens al sloganului MMV, “Contează ce inspiri”. [Puteți citi întregul lui discurs aici.]

Mai Mult Verde obține finanțare de la corporații ca să schimbe ceva în mediul înconjurător. Stoarce puțină bunăvoință și efort de la voluntari ca să schimbe mentalități. Vedetele își folosesc imaginea pentru a da credit acțiunilor organizației. Succesul se poate vedea din cifre: Asociația MaiMultVerde a investit peste 1 milion €, fonduri colectate de la marile companii, în plantarea a 100.000 de copaci, colectarea a 80.000 de kg de gunoi, folosindu-se de ajutorul a 8000 de voluntari.

Se lucrează numai cu bugetele de CSR ale companiilor, iar acestora li se oferă în schimb reputația de companii responsabile față de mediu. Și aici apare o întrebare pentru corporații: faceți campania ca să se audă de voi sau pentru că vă pasă?

Din păcate, la noi încă nu e destul de clar că CSR-ul făcut doar de dragul imaginii pe care o imprimă unei companii face mai mult rău societății. Se intră într-un cerc vicios, pentru că ajungem să acceptăm faptul că firmele își fac reclamă, concentrându-ne mai mult pe beneficiului pe care îl aduc comunității, dar pierdem din vedere ideea că nu acesta este de fapt CSR-ul adevărat. Se va crea imaginea greșită a unei responsabilități corporative izvorâte din pura bunăvoință a companiilor, nu pentru că acestea chiar au o obligație față de comunitățile în care activează. Vom fi recunoscători pentru plantarea copacilor, fără să mai vedem deșeurile aruncate pe ușa din dos. CSR-ul nu va însemna sustenabilitate, ci va continua să fie o modalitate de îmbunătățire a imaginii, lucru care nu se întâmplă în țările dezvoltate.

Dragoș Bucurenci a propus o soluție: criza avea să fie “sita” care să  separe companiile responsabile de celelalte.

“Comportamentul dumneavoastră, al celor care lucrați în companii, în perioada care urmează, ne va spune dacă responsabilitatea socială de la care s-au revendicat atâtea organizații este o valoare autentică în care dumneavoastră credeți, sau dacă ea n-a fost decât un oportunism de piață.”

Deznodământul este încă departe, dar trebuie să fim atenți să nu prejudiciem dezvoltarea durabilă a României prin acceptarea unei false responsabilități.

Dacă ți-a plăcut subiectul, îți mai recomandăm:

1. PR-ul și companiile de stat. Baba și mitraliera.
2. PR-ul a murit! Trăiască CSR-ul!
3. Numele… cui?
4. Putpocketing și bucuriile mărunte
5. Bilanțul Responsabilității Sociale pe 2008