HomeDacă a afirmat vreodată cineva că fumatul nu poate ucide, acum este momentul să-și schimbe părerea. Am urmărit săptămâna trecută un scurt film animat intitulat „Smoke kills” (rom. „Fumatul ucide”). Povestea începe cu un tânăr care este la serviciu, în biroul său, înconjurat de semne cu „Fumatul interzis”. Deși își dorește foarte mult să își aprindă o țigară, el reușește să se abțină și să își vadă în continuare de lucru. Situația se schimbă în momentul în care tânărul, uitându-se pe geam, observă doi muncitori care își fumează cu satisfacție țigările, în pauza de lucru. Enervat, tânărul aruncă spre cei doi cu o scrumieră de pe birou, acțiune ce determină dezechilibrarea muncitorilor, căderea acestora și, ulterior, după o succesiune de evenimente cauzale, sfârșitul vieții pe pământ. Concluzia este evidentă: fumatul ucide.
O afirmație cum este „comunicarea ucide” ar fi într-adevăr exagerată. Totuși, reformulând afirmația de mai sus spre a fi particulară în loc de universală, și spunând deci: „comunicarea uneori ucide”, putem susține că această ultimă afirmație este adevărată. Să avem în vedere faptul că există cazuri în care ne putem referi la vorbire ca pedeapsă, sau la vorbire ca obligație, și în aceste cazuri ne putem gândi la persoane care sunt nevoite, din anumite motive, să vorbească deși nu le face deloc plăcere acest lucru. Acest fapt poate determina stres, boli pe fond nervos, și, ulterior, decesul prematur. Exagerând, ne putem imagina și o situație în care cineva este desemnat să-i comunice unei persoane o anumită veste neplăcută și, persoana respectivă enervându-se, îl lovește cu pumnul, acesta cade, se lovește la cap, este declanșată o hemoragie internă și, ulterior, moare.
Ce ține însă de o realitate generală și nu de particular, și drept pentru care nu-l putem ignora, este faptul că procesul de comunicare poate scăpa oricând de sub control și urmările pot fi semnificative în raport cu ceea ce a declanșat întregul lanț cauzal. Nu toată lumea este afectată de stres, nu toată lumea intră în contact cu persoane nervoase, dar nici un fel de activitate nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. „Totul comunică”.
Privind din exterior, să te joci cu piese de domino este distractiv. Însă atunci când faci parte din joc situația se schimbă. Procesul de comunicare nu poate fi ținut întotdeauna sub control, dar este important de reținut că fiecare are rolul său în cadrul jocului și de multe ori o acțiune nesemnificativă la nivel particular poate fi vitală la nivel universal.
