“I work for another company that lends me out to pussies like Steve’s boss, who don’t have the balls to sack their own employees.”

Când ai un job care presupune să-i lași pe alții fără loc de muncă, nu poți fi altfel decât un cinic care nu mai este afectat în niciun fel de neplăcerile provocate celor din fața ta, oameni cărora tocmai le-ai pasat un dosar impersonal ce le arată direcția pe care ar trebui să o ia viața lor din acel moment. Ignorarea suferinței celor concediați atât de brutal este cu atât mai ostentativă cu cât omul care o face, Ryan Bingham, se identifică atât de bine cu job-ul lui, încât viața trăită din avion în avion, din hotel în hotel, cu un simplu rucsac pe post de “depozitar” al tuturor posesiunilor materiale, a devenit pentru el o filozofie. “Unpacking your backpack” se numesc seminariile motivaționale în care militează pentru un stil de viață “light”, fără responsabilitatea unei familii, a unei case, fără atașamente inutile care nu ne lasă să fim cu adevărat liberi. Read the rest of this entry »

Sursa foto

Șapte candidați pentru un loc de muncă sunt testați prin metoda “Gronholm”, care presupune reunirea candidaților în aceeași sală pentru a-i obliga să interacționeze – se creează un grup dinamic din ale cărui “ciocniri” se extrag și se interpretează date. Dar prin intermediul căror probe se va face evaluarea? “El metodo” îți va infirma majoritatea ideilor pe care le ai despre un interviu tipic de angajare. Read the rest of this entry »

Sursa foto

Un prezentator de știri longeviv, a cărui carieră este momentan în declin, amenință (sau promite?) în timpul ultimei emisiuni că se va sinucide în direct. Ce rating poți obține din așa ceva? Și, mai ales, de ce e ratingul primul lucru la care să te gândești?

Transformarea unei gafe făcute în direct într-o emisiune de mare succes (“The Howard Beale Show”) poate fi considerată un pas înainte atât pentru cariera profesională a lui Howard Beale (care devine cu atât mai nesigură atunci când își distruge credibilitatea în momentul anunțului cu rol de intrigă), cât și pentru rețeaua de televiziune care funcționa fără profit prea mare de ceva timp (iar divizia de știri producea un însemnat deficit bugetar). Diana Christensen (Faye Dunaway), un director de programe incisiv, cu idei mari pentru câștigarea audienței (“I want angry shows. I don’t want conventional programming. I want counterculture. I want antiestablishment.”) este cea care vine cu soluția unui one-man show fără restricții, show care să îi permită lui Beale să spună orice simte că este nevoie pentru a “trezi” poporul american. Read the rest of this entry »

Sursa foto

I’ve lied to men who wear belts. I’ve lied to men who wear suspenders. But I’d never be so stupid as to lie to a man who wears both belt and suspenders. – How’s that again? – You strike me as a cautious man. (Charles Tatum)

Un ziarist (interpretat de Kirk Douglas) care scoate știri din piatră seacă („If there-s no news, I-ll go out and bite a dog”), dar are probleme în a-și menține locul de muncă din cauza unor scăpări de factură morală (cauzează  un proces de calomnie, se implică într-o relație adulterină și are probleme cu alcoolul), dorește o nouă șansă de a lucra în branșă, în speranța că va da din nou lovitura și se va putea întoarce la câștigurile și faima pe care obișnuia să le aibă. El apelează la Boot, șeful unui ziar din Albuquerque, un orășel mult prea mic pentru pretențiile lui Charles Tatum. Domnul Boot are ca slogan „Tell the truth”, însă cel al lui Tatum pare a fi „Good news is no news.” Două tipuri diferite de jurnaliști, care ajung să se înfrunte către finalul filmului. Read the rest of this entry »

Azi s-au sărbătorit 40 de ani de la misiunea Apollo 11. De atunci au apărut comentarii peste comentarii privind autenticitatea filmulețului cu primii pași pe lună. Ba că umbra steagului, ba că lumină dubioasă, ba că una, ba că alta. E pe bune sau nu e pe bune? Probabil că nu o să aflăm niciodată. Și tocmai asta e interesant. Faptul că alegem ce vrem să credem și ce nu și ne construim astfel singuri propria realitate în care să trăim. Desigur, asta nu înseamnă că avem mereu de ales. Read the rest of this entry »

Un scurt documentar despre fani, realizat de actorul Bruce Campbell. Read the rest of this entry »

Ce face un președinte rus care vrea să fie reales, dar are o cotă de 6% în sondaje? Angajează trei experți americani (un film bazat pe o poveste adevărată). Read the rest of this entry »

Dacă vă era dor de Robert de Niro, într-un rol plin de farmec, atunci “What just happened?” e pentru voi. Dar, mai mult decât atât, Ben, rolul jucat de catre de Niro, m-a făcut sa-mi dau seama că PR-iștii și producătorii de la Hollywood au multe în comun.

Deși domeniul PR-ului pentru personalități nu are prea mare vizibilitate în România, în SUA și în alte țări dominate de “popular culture” sau “media culture” această arie de consultanță este o practică încetățenită. Astfel, de-a lungul întregului film îl putem urmări pe Ben cum se zbate să împace aspectele vieții sale. Ca producător, el este responsabil de reconcilierea viziunii artistice a regizorului cu cerințele publicului, de convingerea actorilor să accepte schimbările impuse de scenariu, de garantarea succesului unui proiect și de toate nuanțele pe care le impun aceste relații. În același timp, viața personală, oricât de mult s-ar amesteca în cea profesională, trebuie lăsată la o parte, pentru a afișa un comportament obiectiv.

În mod similar, în practica de  PR, trebuie aduse la un numitor comun perspectivele managementului, ale acționariatului, ale angajaților, ale publicurilor alcătuite din consumatori, ale societății civile și ale organelor legislative. Deseori, ecuația poate cuprinde chiar mai multți factori. Indiferent de aceste condiționări, negocierile au loc în termeni tranșanți, ca în orice altă afacere, și nu țin cont de aspecte emoționale.

Read the rest of this entry »

Sursa foto

Am fost surprinsă să regăsesc într-un film din 1990 (al lui Bernt Capra) teme intens discutate astăzi. Despre abordarea holistică a problemelor cu care se confruntă lumea noastră, despre felul în care timpul pare să “nu mai aibă răbdare” cu noi, odată cu înaintarea în istorie, iată cel puțin două dintre temele de discuție pe care un poet, un politician și o fiziciană le au în acest film. Read the rest of this entry »

Nu știu câți dintre voi și-au petrecut noaptea dintre duminică și luni în fața televizoarelor sau ale computerelor urmărind decernarea premiilor Oscar, dar o bună parte sunt sigură că măcar știți că acestea au avut loc. Frost/Nixon, filmul despre care voi scrie azi, a plecat cu mâna goală, în ciuda celor 5 nominalizări, dintre care, desigur, crema cremelor a fost cea de la categoria ”Best Motion Picture of the Year”. Nu m-am supărat, căci și mie mi-a plăcut mai mult Slumdog Millionaire, doar că PR-ul e și de această dată în curtea americanilor, iar în contextul acestui blog, valorează mai mult decât cele 8 Oscaruri din curtea indienilor (metaforic vorbind).

Read the rest of this entry »